Nevoia de… dez-indragostire

Dezindragostire. Termen inexistent, nu-i asa? Sau cel putin barbar. Mda… Cam asa e. O sa ma certe rau toti profii de romana…
Am citit azi un fragment de pus la gand si la inima. L-am gasit, nu intamplator, pe un blog pe care il vizitez des. Era transpus acolo un citat: “cind esti indragostit, nu stai si visezi tot timpul la persoana pe care o iubesti, ci mergi sa faci ceva pentru ea“. M-am simtit de parca as fi primit o lovitura in cap. Sau in suflet? De ce oare? Pentru ca imi arata adevarata dimensiune a iubirii… a implinirii, a “facutului”, nu a contemplarii, a visarii… Aceea e adevarata dragoste, cand esti prezent. Aproape. Nu ici sau colo, ci aproape.
Ce este aici pe blog, ce se vede oare cu ochiul liber? Contemplare, visare… Poveste. Tot spuneam ca adesea e… imaginatie. Fictiune. E drept ca uneori (ra)sadita dintr-un mic sambure de adevar. Dintr-o samanta… Dar am mers eu oare vreodata sa fac ceva pentru acea persoana pe care o iubesc? Cand am mers? Si ce am facut? In ultima vreme… mai nimic.

Am aruncat cu vise in ea, doar-doar mi le va prinde… din zbor si le va aseza intr-un colt de inima… Doar-doar.
Si atunci, daca “nu am facut nimic” si daca stiu azi ca nici “nu se poate face” nimic, pentru ca intotdeauna dragostea e facuta pentru doi, si din doi… nu doar din unul (si acela, cum se vede, mai mult naiv si visator) ramane alternativa unei eterne contemplari, visari… sau a dezindragostirii. Dupa ani si ani… si iarasi ani. Nici nu ar trebui sa fie asa de greu, doar mi s-a mai spus ca… intr-un final va trece. Totul trece. Nimic nu ramane. Decat o urma lasata adanc in inima. Fireasca si aceea. Binecuvantata fie (si) urma. Si tu.